S-a nascut in 1943. Cand au venit comunistii la putere, avea 4 ani. Cand bunicul a plecat in puscarie, luat intr-o noapte de acasa, cred ca implinise noua. Si nu era cu mult mai mare cand fratele cel mare a fost si el arestat, iar ea a ramas in grija surorilor si a bunicii.
Asa a copilarit. In casa cu doua scaune goale la masa, ale celor plecati la puscarie. Cu carti postale scrise mic de tot, sa incapa cat pe-o palma, de la penitenciarul Pitesti, apoi Poarta Alba si Canal… Cu Securitatea care mai intai a venit si-a ars biblioteca. Si-apoi s-a intors sa mai intrebe. Si iar sa mai intrebe cate ceva.
Pana la urma a reusit sa plece din satul de la care familia mea si-a luat numele: Birla. A ajuns la Bucuresti si-a facut liceul sanitar. Atat avea voie: dintr-o familie a unui avocat, nici unul…
O replică din fimul sovietic „Ironia sorţii” spune cam aşa: „greşelile profesorilor sunt mai puţin vizibile în primă instanţă, dar costă la fel de mult ca cele ale unui chirurg, de exemplu”. Chiar mai mult uneori, aş spune eu.
Niciodată nu aş fi pus atâta preţ pe atitudinea profesorilor, pe faptul că ei ţin în mâini presonalitatea de mâine a elevilor săi, mi se păreau ades atât de patetice lamentările lor, că au una dintre cele mai frumoase şi mai dificile meserii. Ei bine, astăzi pot spune cu siguranţă, atitudinea lor, exemplul lor contribuie foarte mult la formarea sinelui învăţăcelului său. La fomarea atitudinii sale sociale, atitudinii faţă de ceilalţi.
Un singur cuvânt, sau atitudine repetată va avea efecte peste ani, atunci când tânărul „educat” de cei n ani de şcoală cu sau fără BAC îi vor modela atitudinea faţă de sine şi ceilalţi şi se va manifesta atunci când lumea îi e mai dragă, atunci când trebuie să-şi ia viaţa în piept şi să pornească pe cont propriu pe drumul descoperirii de sine. Ceea ce ar trebui să fie o descoperire se transformă într-o cunoaştere a ceea ce te-au făcut ceilalţi să fii. De fiecare dată când ţi s-a spus să taci, sau să vorbeşti într-un anume fel şi nu în felul în care gândeşti, de fiecare dată când în fond nu s-a ţinut cont de felul tău de a fi, te vor urmări ca nişte ecouri. Ştii că eşti altfel, vrei să fii altfel dar nu reuşeşti, pentru că faţada la care au lucrat ani în şir profesorii, de exemplu se arată în altă formă. Până să te instrueşti să devii ceea ce eşti, până să dezvolţi substanţa ce eşti, trebuie să şlefuieşti, să răzuieşti ceea ce ţi s-a spus la n moment dat să fii.
Nu vreau să spun că tot ce ne învaţă profesorii este rău şi nu trebuie ascultat, sau că profesorii ne formează „capital” şi nu vom fi alţii decât ceea ce am reuşit în şcoală să devenim. Doar că, de prea multe ori ne lăsăm conduşi de nişte aparenţe, de nişte stereotipuri, de prea multe ori scăpăm cuvinte cărora nu le acordăm prea multă importanţă. Or, cuvintele au viaţă şi pot prinde formă în cele mai neaşteptate feluri. Profesorii trebuie să fie mai mult decât cei care ştiu, decât un fel de părinţi de împrumut pentru orele în care suntem departe de părinţii naturali, ei trebuie să fie psihologi fini. Ei nu lucrează doar cu creierul copilului, ci şi cu sufletul său. Ce seamănă acolo este mult mai important decât toată ştiinţa din lume.
Recunosc, am adunat aceste gânduri când m-am lovit de copilul din mine, educat în anii de şcoală, cel care deşi cutezător şi curajos a devenit stingher în ani, mai cu seamă în cei ai maturizării pentru că i s-a spus de prea multe ori că e prea cutezător, ca nu trebuie să vorbească decât întrebat, întrucât i-ar complexa pe cei de seama lui, care se dovedeau adesea mai puţin activi, inventivi sau interesaţi de studiu. Dacă le-aş fi spus atunci, cu ştiinţa de astăzi că tocmai această cutezanţă a mea îmi va fi de mare folos într-o lume în care nimeni nu te invită să vorbeşti când ştii, nimeni nu te caută fiindcă eşti un talentat fără pereche ci dimpotrivă trebuie să răzbeşti, să demontrezi că merţi un loc mai bun şi chiar şi aşa să dai din coate insitent, să strigi mai tare decât ceilalţi…
În fiecare zi ne trezim doi. Cel care vrem să devenim, începând cu efortul de a ne construi astăzi, şi copilul care s-a refugiat în sufletul nostru pentru totdeauna.
Dragii noştri profesori, de multă înspiraţie să aveţi parte şi de multă înţelepciune, pentru a modela copii frumoşi, aceştia sunt cei care ne vor rămâne fideli să se bucure de bucuriile noastre mature şi să plângă în necaz. Copii sănătoşi, cu principii curate, dezgoliţi de stereotipuri şi credinţe în aparenţe!..
M-am delectat astăzi cu nişte documentare foarte frumoase. Despre Windsor, despre Rusia lui Petru cel Mare, despre Hadrianus… Interesantă incursiune în istorie, pentru a descoperi imaginea lui Hadrianus, dincolo de cea a împăratului care a ordonat construcţia unuia dince cele mai celebre ziduri antice, ce trebuia să despartă Scoţia de Imperiul Roman. Or, Hadrianus a fost şi cel care a călătorit până în Egipt, pentru a descoperi construcţiile ce, deja la vremea sa erau considerate antice. Impresionat, măreţul împărat va scrijeli pe unul dintre picioarele străjerilor Văii Regilor un poem scurt. Pantheonul despre care Leonardo Da Vinci spune că este cea mai monumentală construcţie pe care a văzut-o. Şi chiar era… Coloanele erau aduse tocmai din Egipt, de la o depăratare de cel putin 2500 de km…
Şi mă întrebam apoi, de ce jurnaliştii autohtoni nu pot şi nu doresc să realizeze nişte documentare despre istoria („pătimită”, „zbuciumată”, dar, se pare deloc interesanta) naţională, de exemplu? Răspunsul clasic-nu sunt bani. Şi, bineînţeles, vedetuţele cu abonament la toate televiziunile româneşti, atât de ordonate în a veni repetat cu poveşti despre fiecare zi din viaţa lor, se prezintă la televizor din patima pentru „ecranul albastru”, gratuit, fără nicio plată! Din dragostea pentru creaţie şi artă (cum să se piardă atâtea poveşti inventate cu sârg, cum să se piardă atâta talent actoricesc?!)
Motivaţia lor e clară, nu sunt prea talentate, nu au o ocupaţie prea clară şi niciun scop de viaţă măreţ, dispreţuiesc ideea de genialitate (că cineva ar putea fi într-adevăr de neînlocuit), de valori neperisabile, dar iubesc venitul fără muncă şi viaţa consumatoristă, uşoară.
Motivaţia celor care îi invită permanent în emisiuni e şi mai clară: vor un public nepretenţios, fără valori clare, un public care nu mai citeşte, pentru că, scrierile, cărţile pentru maturi nu au poze, iar imaginea este axis-mundi-ul secolului nostru.
Care este însă motivaţia noastră?!
Totul este imagine, iar noi, îmbibaţi de spectacole mediocre, de sloganuri ieftine, uşor de digerat, de pseudo-valori lesne de consumat, către care nu trebuie să aspiri, pentru că ni se oferă singure, tuturor fără tăgadă, doar dacă avem cu ce să le plătim (vă mai aduceţi aminte sloganul unei cunoscure reclame- pentru că meritaţi?); Ei, bine, în epoca noastră, toată lumea merită orice, pentru că, aparent totul are un preţ.
În lumea în care imaginea speculează toate simţurile noastre primare, ne-am dezobişnuit să mai citim. Este greu. Ne pune la încercare imaginaţia, imaginile nu se mai arată dacă nu ne dorim să le vedem. Şi ele pot fi diferite, pot fi unice de la cititor la cititor, îmrăcate într-o frumoasă gândire unică şi nu de masă.
Într-o perioadă în care, dacă spui Donald toţi copiii din întreaga lume îşi imaginează combinaţia de roşu şi galben al binecunoscutului „restaurant” de fast-food, totul este în fapt atât de relativ. Nu ne mai dorim să citim, să cunoaştem cât mai mult, pentru că… nu ne mai trebuie. De ce? Există internet, reţele sociale (avem atâţia prieteni acolo şi atât de puţini aproape, lângă sufletul nostru), se caută bunii executanţi, nu oamenii care vor putea să-şi pună întrebări, să analizeze şi să pună la îndoială tot ce se oferă maselor…
Măcar, unii mai au curiozitatea de a afla cine a fost Hadrianus şi „irosesc” bani pentru documentare despre acesta. Nouă de ce ne trebuie? Avem tabieturile noastre de civilizaţi şi moderni, scăpaţi de era comunismului, fericiţi să îmbrăţişăm capitalismul sălbatic şi alegem să ne plătim incultura la care ne supun televiziunile…
Zi de vineri. E aproape ora 17.00, cerul înnorat de toamnă târzie, dar totuşi paşnic şi liniştit, pe cât de liniştit poate fi un cer de noiembrie târziu… Merg grăbită printr-un Bucureşti supra-aglomerat, aşa cum este mereu… Vreau să ajung mai repede acasă, mă seduce ideea de sfârşit de săptămână, de odihnă… Ştiu, presupun, că vinerea este ziua cea mai plăcută de majoritatea dintre noi. Ajung în staţia tramvaiului, mai am de fapt foarte puţin şi ajung, alerg să prind tramvaiul care opreşte mult mai departe, la alt capăt al peronului. Cu toate că este foarte aglomerat( nu ştiu cum se întâmplă că în zona aceea este mereu atât de plin de oameni nerăbdători ca şi mine să ajungă undeva) îmi fac un loc lângă geam. Privesc la blocurile, gheretele cu flori, chioşcurile cu ziare ce trec pe lângă mine în viteza tramvaiului ce a pornit. Mă prind la ideea că dacă cei de lângă mine ar fi mai atenţi şi-ar da seama că am o privire resemnată. Rămân uimită de propriile mele gânduri. De unde resemnarea? De ce resemnare?..
Zi de zi repet aproape aceleaşi trasee, şi chiar dacă traseele sunt diferite, obişnuinţele ne sunt la fel. Ne facem loc prin mulţimea de trecători pe o stradă, zeci de feţe vorbind la telefon, tastând mesaje, trecem unul pe lângă celălalt fără să ştim nimic unul despre altul. Cumpărăm, achităm, prindem metrouri, autobuse, tramvaie, în grabă, concentraţi la lucruri mărunte în fapt, de organizare a timpului… Ne-am obişnuit tot mai des să înjurăm( de mamă, de tată, de patrie, de soare, nu mai are prea mare importanţă acum) când ne supără ceva, suntem tot mai nervoşi… Aaa, mi-aduc aminte… Venind de la cumpărături în vinerea asta am auzit un copil de vreo 5 ani zicând cuiva, într-un moment de joacă, ceva de mamă… Era ceva prea puţin liric… Eram prea departe să-l pot privi la faţă, în ochi poate, din păcate în acest caz însă am auzul bun. De acolo probabil m-a cuprins un soi de resemnare de aceea bolnavă. În definitiv, ce conta, aveam de prins un tramvai, trebuia să alerg măcar 100 de metri, întrucât vatmanul nu mai deschide uşile în staţie, ci acolo unde i se pare lui mai interesant probabil, iar oamenii prea dornici să ajungă unde şi-au propus se îngrămădesc oriunde opreşte. Fără să se întrebe de ce tramvaiul nu deschide uşile în staţie.
Coborând din tramvai mi-am aruncat ochii într-un panou publicitar electoral. Cred ca am roşit de indignare! Cum e posibil să propui asemenea lipsă de oferte politice şi să aştepţi plin de sine să fii votat?! E mai mult decât lipsă de voinţă, e tupeu în faţa mea ca alegător, întrucât eu nu am datoria să votez pe nimeni din cei ce îmi sunt propuşi!.. Respir adânc şi în grabă îmi cobor ochii spre trotuar, sunt cât pe ce să calc un câine alb- gălbui, cu urechile mari şi blănoase şi privirea de… câine… (Cred că ne-am obişnuit să spunem despre cei care au ochii buni, blânzi, că au privire de câine). De ce stă( cum îndrăzneşte) câinele ăsta în mijlocul trotuarului?! Blănosul însă se uită timid la mine şi dă din coadă… Cere atenţie, mai mult decât cere hrană, câinele ăsta nu s-a obişnuit cu trecerea noastră hipnotică pe lângă toţi şi toate şi mai cere afecţiune. Afecţiune. De afecţiune şi apropiere sinceră, firească avem nevoie noi toţi… Să fim mai buni şi nu doar de Crăciun( cum ne îndeamnă o reclamă pentru o băutură neagră cu bule). Poate aşa măcar de mamă nu am mai înjura… Nici de soare… Sau măcar de mamă
Suntem în plină campanie electorală. De altminteri dacă ai îngăduinţa să urmăreşti zilnic posturile de televiziune româneşti( mai ales cele de ştiri, informative) ai impresia că te afli într-o permanentă campanie electorală. Într-un permanent show mai mult sau mai puţin politic. Oraşul este plin de afişe electorale, plin de mesaje ce vor să ne facă să îi votam… Din păcate, nici feţele candidaţilor, nici mesajele nu transmit mare lucru. Nimic despre ideologii, nimic despre acţiuni concrete. Cei mai mulţi nici nu ştim prin ce s-au manifestat până acum, ce au făcut concret, dar… Politica ne cere să mergem la vot, iar pe durata campaniei să suportăm panouri, unele mai colorate şi mai mari decât celelalte, în locurile cele mai nepotrivite. Apoi, campania trece, apele se mai potolesc, candidaţii apar tot mai rar pe stradă, printre oameni şi tot mai des la televizor, nu la locul de muncă propriu-zis unde ar trebui să îşi pună la îndeplinire promisiunile care mai de care mai grase. Şi parcă şi oamenii ar trebui să răsufle uşuraţi. Asta e (ne spunem), politica este o cucoană cu moravuri uşoare peste tot în lume, nu avem prea multe ce-i să-i facem… Însă… Oriunde am întoarce-o tot la ea revenim. De cîte ori aud vreun nemulţumit de aplicarea legii, sau de activitatea funcţionarilor, sau de mersul transportului urban il aud şi zicînd ceva dur la adresa conducătorilor, sau politicienilor în general.. Ca un blestem, ca o ironie a sorţii, facem ce facem şi tot la doamna în cauză ajungem. Ca o scuză a neputinţei noastre de a îndrepta lucrurile, ca un lait- motiv popular.
În ultima vreme las foarte rar televizorul pe posturile de ştiri româneşti. Pe 1 decembrie m-a mânat curiozitatea să văd cum se veselesc românii (am observat tendinţa jurnaliştilor de a prezenta orice eveniment la plural, ca prezentând interes pentru toţi cetăţenii acestei ţări, exemplu fiind cunoscuta expresie devenită tradiţie de sărbători: românii au luat cu asalt X magazin). Am văzut parada, am văzut bâlbâiala unor jurnalişti trimişi în teren să ne relateze impresii la cald. Am văzut oameni care nu ştiau de ce ziua naţională a României se sărbătoreşte anume pe 1 decembrie. Apoi, după paradă, după ce ni s-a relatat că mii de oameni se înghesuie la vizitarea Clădirii Guvernului pentru că au ocazia să stea în fotoliile miniştrilor şi să facă de acolo poze, că mii de oameni aşteaptă porţia de fasole cu cârnaţi tradiţională pentru 1 decembrie am fost desfătaţi cu emisiuni de divertisment. Roata norocului, Acces direct( la bârfă), Schimb de mame, Românii au talent sunt doar câteva dintre emisiunile ce trebuiau să ne distreze de ziua naţională. Într-adevăr, foarte de sărbătoare era programul, nici că vezi aşa ceva în restul zilelor la televizor. Şi într-adevăr, de ce să fi mai pus atât accentul pe semnificaţia acestei zile, dacă tinerii ieşiţi să vadă parada habar nu aveau (cei întrebaţi cel puţin) în ce an a fost înfăptuită Marea Unire, iar jurnaliştii ieşiţi să relateze de pe teren nu reuşeau o exprimare coerenta şi nici corectă româneşte ( a repetat de câteva ori obsesiv: nu SE merită), aşa încât tot accentul cădea pe ziua naţională de urmărit defilarea armatei pe sub Arcul de Triumf şi de mâncat fasole cu cârnaţi.
Am închis televizorul. M-am convins că NU MERITA efortul de a sta proptită cu ochii în ecranul albastru. Nici un cuvânt nu a fost rostit despre cei care au dorit şi au înfăptuit Unirea, despre idealurile lor, viziunile, despre sensul în profunzime al sărbătorii, că doar nu cârnaţii şi nici măcar defilarea armatei nu este, fiţi de acord cu mine. Ar fi absurd ca naţiunea ce se laudă că-l are pe Eminescu să aibă acest scop ‚măreţ’. Eminescu, care într-unul dintre articolele sale din Timpul scria: ‚ Puţine avem de zis ca concluziune la o polemică cu mult prea lungă pentru obiectul ei. Ţara care, prin aplicarea instituţiilor ei, încurajează ignoranţa, neconsecuenţa, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedeşte că e în descompunere deplină…’[1]
Revenind la politica de la care am pornit… Nu e de mirare că asistăm la eternul spectacol fără scrupule, fără certitudini, fără adevăr de cele mai multe ori, fără scop nobil. Nu e de mirare că ne plângem de el tot mereu. Cred că place manifestul formei fără fond, totul este imagine. Şi atunci când conţinutul pare să conteze mai puţin, când sensul se pierde în manifestarea imaginii- îmi cer dreptul firesc de a mă mira. Mă miră şi uimeşte această lipsă de fond şi acest spectacol continuu. Nu cred în alegerile ce urmează să fie (mai degrabă în votul meu aşa-zis democratic), nu cred în spectacolul de fiecare an de Ziua Naţională, nu mai cred în valorile pe care ni le împărtăşesc televiziunile cu dărnicie. Şi imi manifest mirarea în linişte. Pentru că m-am săturat de spectacol.
“Cutura este cea mai decenta forma de scepticism.” Andrei Plesu
Azi am trecut prin fata Teatrului National Bucuresti, ma gandeam sa vad ce piese se mai joaca. Pana la casa de bilete se ajunge greu. Teatrul e imprejmuit, ca o cetate pe timp de razboi, fatada ii este astupata, mai mult decat de sculptura lui Bolborea, de lozinic protestatare.
Jos Base; Fie iarna fie vara, pana pleci noi stam afara; Mai e cineva aici?.. stau acolo de la sfarsitul toamnei, tipa fara voce acum si fara personalitate concreta; ceea ce voia sa fie vocea poporului, se regaseste acum intr-o solitudine cu aer parca, rau prevestitor. “ Azi nepasator, maine cersetor”- imprejmuieste treptele din fata Teatrului National Bucuresti, iar pe banci, servind fara sa stie, ca exemplu viu, isi duc veacul boschetari. Alaturarea aceasta, faptul ca doar oamenii fara adapost mai raman sa pastreze, sa pazasca “ revolutia”, pare cel putin trista, daca nu chiar grotesca. Si oare unde, daca nu sub statuia cu personajele lungi, prelungi caricaturi ale vremii caragialiene pot sa capete mai mult sens cartile de literatura artistica aruncate, daca nu langa aceasta- e mai graitoare alaturarea de lozinci: “Hai, Steaua!, Jos, Base!”?..
Catavencu- marea cata a literaturii romane, Zaharia Trahanache- mosul zaharisit, farfuridii si branzovenestii urmaresc cu ironie amara intrarea in Teatrul… circul? National. Inca ne urmaresc. Si inca, sau tocmai acum suntr atat de potriviti in context.
Sau poate e prea ridicol, chiar si pentru Caragiale sa fie acoperit de imaginea boschetarilor dormind in fata statuii lui… Luptele politico- patriotice de acest fel sunt caragialiene, potrivite secolului in care scria “ O scrisoare pierduta”. Potrivite intrebarii aproape retorice a vestitului cetatean turmentat: eu cu cine votez?..Dar nici pe vremea aia si inca nici acum nu au schimbat peisajul… Iti vine, legitim sa te intrebi, oare prea mult “ Caragiale” de acest fel, in tara lui Caragiale strica?..
E frumusete de zi, azi, se poate ca sa mi se para atat de frumoasa, atat de deosebita pentru ca a plouat cateva zile bune la rand. Si intr-o astfel de zi luminoasa, aromata imi aduc aminte pentru a cata oara de cat de frumoasa poate fi viata! De cat de frumoase sunt unele sentimente! Cat de reale si cat de autentice pot sa se implineasca unele visuri! Da, visurile cele mai frumoase, cele mai poate ti se dau atunci cand esti pregatit pe deplin sa le primesti…
Si revenind la cele cateva zile de ploaie, care m-au facut sa apreciez atat de mult ziua asta atat de frumoasa… Oare nu la fel e si cu visurile si cele mai frumoase aspiratii ale noastre?.. Ni se implinesc, devin realitate pe parcurs, suntem lasati sa muncim pentru ele, dar gustul dorintei implinite este cu atata mai intens si mai bun!
Sa visam mult atunci si sa ne bucuram de soare, este anotimpul lui acum! Iar pentru cei care stiu sa zambeasca, anotimpul acesta nu se termina nicicand!
De cateva zile am o stare de spirit speciala… Mi se mai intampla… Mi se mai intampla sa descopar oameni, lucruri pe care nu-i cunosteam si care prin profuzimea lor m-au patruns de-a dreptul. Recunsc. Nu-mi fac des obiceiuri periculoase, care sa-mi dea dependenta… In momente ca astea insa ma las furata cu toata constiinta treaza, ma avant in sentimentul asta de a cunoaste, de afla cat mai multe, cu toata fiinta mea… Pentru ca, atunci cand vrei sa faci ceva, sa patrunzi ceva cu adevarat, nu are rost, nu e corect sa o faci cu jumatati de masura, doar superficial..
Ziceam ca am descoperit ceva ce, pentru o buna perioada de timp o sa-mi implineasca setea de cunoastere, de patrundere in adancuri, dincolo de suprafete sterile si luciri goale… Este vorba de cineva, care a incercat prin toata activitatea sa de creatie sa vorbeasca despre adevar, cand nimeni nu avea dreptul sa o faca. Era evident mult mai intelept sa taci, sa accepti minciuna spusa drept adevarul cel de toate zilelele, sa o accepti in asa fel, incat sa ajungi s-o crezi chiar tu… Era mai intelept, traiai mai simplu, fara probleme existentiale, doar cele de fiecare zi… Sau poate totusi, dau dreptate celor care spuneau: Oamenii mici au probleme mici, oamenii mari cu probleme mari… Si totusi… Unii dintre noi nu se pot multumi cu asta, nu se pot multumi sa inghita raspunsurile gata rumegate si puse pe tava, numai bune de inghitit. Se framanta, cauta raspunsuri, isi pun tot felul de intrebari… Pentru astfel de oameni nu exista fericirea suprema, sau mai bine zis, fericire in fiecare zi. Au mereu impresia ca nu au facut inca suficient, dorinta de a realiza cat mai multe, setea de a-si darui toate capacitatile pentru a misca ceva!
Pentru ceilalti, cei mai multi, viata e ceva hilar, dar foarte simplu. Te nasti, cresti, te casatoresti, mananci, lucrezi pentru mancare si mai nou pentru cat mai multi bani si masini, sau alte obiecte de cat mai lux si, ca tot omul, te duci in ceea ce e dincolo de viata. Acestia, multi la numar se gasesc sa ironizeze lupta zilnica a oamenilor care vad viata mai mult decat mancare multa, distractie si sex(nu dragoste, hai sa fim sinceri, nu putem vorbi in cazul lor despre dragoste), chipurile: toti cu o moarte suntem datori, toti o sa murim intr-un final, numai ca voi riscati sa dati ortul popei mai devreme, intrucat va consumati prin stres si nervi irositi in aceasta lupta…
Da, oameni care se dovedesc a avea nu nebunie, cum sunt caracterizati de multime, ci aproape har profetic, viziune mai degraba, continua sa-si faca treaba cu dedicare, cu munca, suflet, mult sulfet. Totul trebuie sa treaca pe acolo, ca o binecuvantare, ca o spovedanie, pe care lumea trebuie sa o auda in alta forma, superioara. Apoi se sting, epuizati, istoviti. Altii sunt „ajutati” sa dispara dintre noi, cei mai multi se lupta cu ignoranta… Nici un om nu e profet in tara lui.
Si totusi, acestia, putini, profunzi, vizionari, oameni cu visuri, idei… se duc mai repede, doar ca din atatea emotii, realizari, trairi, sentimente, din profuzimea fiecarui gest al lor, din implicarea lor sufleteasca in orice intreprind ai putea construi 9, nu- 10, o multime de vieti de-ale celorlalti! Si-atunci? Cum e mai frumos, real, adevarat sa traiesti? Steril, facand totul din obisnuinta, avantat sa izbavesti nevoile de baza ale animalului din tine, sau profund, hotarat, gata sa dai sens oricaror gesturi pe care le faci?..
E mai bine sa fii profet, chiar si nerecunoscut in tara ta, decat un nimeni absolut intr-o mare colectivitate de alti nimeni…
Aud tot mai des oameni care se plang cat de cald e vara/ primavara, sau cat de frig e iarna/ toamna… Apoi, altii, mai trecuti prin viata decat mine, care spun ca prea s-au schimbat acum anotimpurile, ca iarna nu e iarna, vara nu e vara… Ca, uite primavara asta a venit parca prea repede si prea fierbinte pentru una obinuita… Si totusi… Suntem din ce in ce mai nemultumiti si mai grabiti. De o lunga perioada de timp ma stresez de fiecare data cand trebuie sa merg la facultate si stiu ca o sa prind un 301 supra-aglomerat. Insasi ideea ca oamenii o sa se imbulzeasca, o sa se uite urat unuii la ceilalti, o sa injure si o sa-si impinga semenii, de parca toti ceilalti ar fi de vina de situatia creata, toate ma intristeaza!..
Atunci cand vad oamenii astia nemultumiti, dar carora le este suficient sa-si verse frustrarea, negativul, supararea de moment pe ceilalti, ma intreb de fiecare data cu aceeasi justificata indignare: de ce trebuie sa-ti manifesti instinctele primare, cand ai toata posibilitatea sa-ti unesti eforturile intr-o nemultumire constructiva, sa-i sesizezi pe cei care sunt responsabili ca transportul in comun sa arate altfel! Ar fi o idee! O solutie concreta!
Totusi, se alege calea mai usoara si mai simpla pentru toti! Te comporti ca animalul in transport, apoi iesi de acolo, te scuturi de praf si mizerie umana si iti joci mai departe, iscusit sau nu rolul de mare om evoluat, civilizat. Haios, nu? Lasand la o parte toate argumentele cu secolul vitezei( de care aud de cand m-am nascut), cu vesnica lipsa de timp si graba in orasele mari si aglomerate, care iti mananca o groaza de nervi( deci, suntem indreptatiti sa ne comportam asa, ca omul preistoric), le stiu pe toate si de dragul „ diplomatiei” ma fac a le accepta- lasandu-le insa de-o parte… oare totusi mai avem dreptul moral sa ne suparam, sa criticam natura?! Oare e ea cea care s-a schimbat, si-a pierdut farmecul si sensul?.. Oare se mai manifesta ea ciudat printre noi?.. Sau e doar o adaptare, ce ne oglindeste sincer si nedistorsionat felul nostru de a fi: pe jumatate „ oameni de afaceri”, pe jumatate oameni preistorici!..
Pentru că suntem în preajma Crăciunului mi-am adus aminte de o istorie pe care o s-o povestesc în speranța că în această perioadă se săvârșesc minuni.
Paul Danciu este un tânăr de 27 ani din Buzău. În urmă cu 15 ani, în urma unui accident( s-a electrocutat) a rămas fără ambele mâini… În tot acest timp a încercat să revină la viață… la viața normală pe care a dus-o: să scrie, să citească, să aibă prieteni… Anul trecut viața i-a mai dat o lovitură: părinții lui, singura lui speranță că într-o zi va avea proteza/ protezele care să-l ajute să se descurce de unul singur în viața de zi cu zi au decedat într-un accident feroviar…
Uimitor, dar acest băiat a reușit să treacă peste moment… s-a învățat să-și folosească picioarele în loc de mâini: cu ele pregătește mâncarea pentru găini, cu ele folosește mouse-ul… căldarea cu apă de la robinet o aduce în… dinți…Anul ăsta și bradul și-l va împodobi cu picioarele și aparatul dentar…
Nu poate încă să-și gătească singur și să se îmbrace. Acum câteva luni a plâns încontinuu… Aflase că din cauza faptului că nu avusese bani să-și achite factura la internet a fost decuplat de la rețeau de internet- singura lui legătura cu lumea exterioară…
Vin sărbătorile…pământul se îmbracă în catifea albă…străzile s-au umplut de luminițe multicolore și brăduți împodobiți…în magazine miroase a cozonac… Și pentru Paul vine Crăciunul… și ciguranță acest băiat greu încercat mai crede în minuni…o minune ar fi să-și poata cumpăra măcar o proteză bionică… i-ar oferi independența de a se hrăni, descurca singur…
Haideți să-l ajutam,orice sumă cât de mică depusă în acest cont LEI- RO77 BRD100SV30217411000 şi în Euro RO 03 BRD100SV30217921000 pe numele Danciu Paul este o speranță că visul se va împlini…
sinelui învăţăcelului său. La fomarea atitudinii sale sociale, atitudinii faţă de ceilalţi.
Victoria Dodiță 